Ascensiunea dubioasă și fuga strategică: Povestea preotului Adrian Onica, omul din culisele Episcopiei Sălajului

Cum a Urcat Treptele fără Concurs și Cum a Dispărut Când S-a Încins Jocul

În labirintul jocurilor de culise din Episcopia Sălajului, puțini au reușit să urce treptele ierarhiei cu viteza și „norocul” preotului Adrian Onica. De la începutul carierei sale, traseul său a fost presărat cu avansări rapide și mutări convenabile, toate fără concursuri oficiale, așa cum ar fi fost normal.

Prima „stație” a fost Parohia din Badon, una dintre cele mai bune din județ, unde Onica a ajuns ca prin minune, fără să treacă prin vreun concurs. Dar „norocul” său nu s-a oprit aici. A urmat o mutare și mai spectaculoasă: la Catedrala Episcopală „Sfânta Vinere” din Zalău, o parohie de prestigiu pe care a obținut-o, culmea, tot fără concurs. Și nu oricum! Ca să-și facă loc, l-ar fi înlăturat chiar pe părintele Ioan Ghiurco, un preot respectat și îndrăgit de sălăjeni, pe care el alături de Petroniu l-au pus la colț fără scrupule. Această manevră a stârnit multe nemulțumiri, dar Onica, sigur pe susținerea episcopului, nu s-a lăsat intimidat.

Protecția episcopului i-a deschis uși care altora le rămâneau închise. După o scurtă perioadă ca inspector eparhial, Onica a fost avansat direct în funcția de consilier administrativ al Episcopiei Sălajului. O funcție-cheie, de unde controla angajările atât la Episcopie, cât și la cele trei Protopopiate. Orice dosar de cleric sau angajat neclerical îi trecea prin mână. Iar cei care sperau să obțină un post știau că fără „binecuvântarea” lui Onica, pionul lui Petroniu, șansele erau minime. Așa se face că mulți dintre cei ajunși în funcții „călduțe” nu au fost neapărat cei mai competenți, ci cei care știau pe cine să abordeze.

Maestrul din umbre: viclenie și șmecherie la Cel Mai Înalt Nivel

În această poziție strategică, Adrian Onica s-a dovedit a fi mai mult decât un simplu funcționar bisericesc. Cu o viclenie care l-a consacrat, a devenit promotorul principal al întregului sistem de angajări și favoruri din Episcopie. Știa cum să facă jocurile astfel încât să-i fie pe plac episcopului, asigurându-și astfel protecția și susținerea. Practic, rezolva toate dosarele sensibile, de la numiri în funcții până la transferuri avantajoase, consolidându-și astfel influența și controlul.

În timp ce alții munceau din greu în parohiile lor, Onica își construia o carieră bazată pe relații și șmecherii. Ascensiunea sa fulgerătoare nu a fost întâmplătoare, ci rezultatul unei combinații de oportunism, viclenie și capacitatea de a-i face pe plac episcopului. De altfel, tocmai această relație apropiată cu Petroniu i-a permis să avanseze atât de rapid, fără a trebui să dea socoteală pentru deciziile sale.

Când credința costă: nota de plată ajunge la enoriași

În timp ce Onica și cei din cercul său își consolidau pozițiile, credincioșii sălăjeni erau obligați să contribuie financiar pentru bunăstarea celor din vârful ierarhiei. Vorbim de o taxă aparent simbolică – 2 lei de persoană. Doar că, atunci când această sumă se adună de la mii de oameni, rezultă o sumă considerabilă, menită să asigure confortul protopopilor și al episcopului.

Preoții, forțați să plătească prețul sistemului corupt

Iar cine crede că banii ajungeau singuri la destinație se înșală. Preoții de rând, transformați peste noapte în colectori de taxe, erau obligați să strângă aceste sume și să le ducă mai departe la Protopopiate și Episcopie. O sarcină deloc ușoară, mai ales că mulți dintre credincioși abia reușesc să-și asigure traiul zilnic. Cu toate acestea, preoții nu aveau de ales – refuzul sau întârzierea plății putea atrage sancțiuni sau marginalizare. Practic, acești preoți, adevărate victime ale sistemului, erau puși să susțină financiar un sistem corupt care nu le oferea nimic în schimb.

Fuga de răspundere: când s-a încins jocul, Onica a dispărut

Și totuși, cum se face că omul care a avut atâta influență a dispărut brusc din peisaj? Simplu: când scandalurile au început să iasă la suprafață și lucrurile au început să se complice, Adrian Onica a ales să plece. Oficial, și-a dat demisia, dar momentul ales ridică semne de întrebare. A fost o retragere strategică, menită să-l scoată din vizorul public înainte ca valul nemulțumirilor să-l lovească direct. Curajul de a rămâne și de a-și asuma responsabilitatea pentru ceea ce a făcut? Inexistent. În schimb, o fugă elegantă, care să-i păstreze imaginea intactă.

Dar, oricât de bine ar fi fost calculată această mișcare, urmele lăsate nu pot fi șterse. Angajările făcute pe vremea lui, dosarele întocmite și contribuția sa la întreținerea unui sistem nedrept continuă să fie resimțite de preoții și credincioșii care încă suportă consecințele acestor jocuri de culise. Iar numele lui Adrian Onica va rămâne, fără îndoială, legat de perioada în care relațiile și șmecheriile au contat mai mult decât vocația și competența.