În Duminica a 4-a din Postul Mare, închinată Sfântului Ioan Scărarul, 22 martie 2026, Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului, a slujit în filia Perii Vadului, aparținătoare Parohiei Răstoci, Protopopiatul Jibou, cu prilejul binecuvântării lucrărilor realizate la lăcașul de cult, după ce biserica a fost grav afectată de vijelia din vara trecută.

La eveniment au participat președintele CJ Sălaj, Dinu Iancu-Sălăjanu, primarul Comunei Ileanda, Dănuț Pop, primarul Orașului Jibou, Dan Ghiurco și viceprimarul Jiboului, Vlad Pașcalău.

După rugăciunea de binecuvântare a lucrărilor, ierarhul a săvârșit în continuare Sfânta Liturghie în biserica cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, în sobor de preoți și diaconi.

În cuvântul de învățătură, rostit după citirea pericopei evanghelice a vindecării fiului lunatic, Preasfințitul Părinte Benedict a arătat că această Evanghelie, pusă în legătură cu învățătura Sfântului Ioan Scărarul, vorbește despre nevoia unei vieți trăite cu rânduială, pentru că, atunci când aceasta lipsește, omul ajunge ușor să trăiască împrăștiat, între extreme, fără stabilitate și fără direcție.

Pornind de la suferința tânărului din Evanghelie, ierarhul a arătat că această imagine reflectă starea omului de astăzi, marcat de instabilitate și lipsă de unitate lăuntrică: „Un tată care avea un copil posedat din copilărie, după cum el spune, de un duh rău. Și fac și această paranteză: să ne dăruim copiii lui Dumnezeu și nu răului. Foarte important. Acest tânăr, așadar, acest tânăr de acum, da, din copilărie, suferind de această posedare a vrăjmașului, spuneam că nu avea libertate asupra propriei persoane, ci îl arunca la pământ, când în foc, zice evanghelistul Marcu, când în apă. Și aș vrea să traduc această experiență foarte dură în termeni mai generali pentru noi, cei care suntem contemporani. Ce înseamnă și în apă, și în foc? Înseamnă omul extremelor. Când așa, când așa. Astăzi zice un lucru, mâine zice altceva. Omul împrăștiat, omul fragmentat lăuntric, care nici el nu mai știe bine ce își dorește, dar minte să poată fi lămurit și învățat de cineva. Omul acesta fragmentat, care trăiește viața într-o stare de provizorat, adică nu simte niciodată, cu toată ființa sa, că trăiește, nu se simte mulțumit, nu își simte o direcție și, zic în general, se simte mai degrabă ca un om instabil, ca cineva care nu are un scop precis în viață, nu știe cum să își pună în lucru calitățile, darurile pe care i le dă Dumnezeu și, zic în general, nu se poate organiza. Cred că seamănă foarte bine cu ceea ce înseamnă omul contemporan.”

În acest sens, Preasfinția Sa a arătat că răspunsul la această stare este o viață pusă în rânduială, așa cum arată Sfântul Ioan Scărarul: „Care este lecția acestei opere, a «Scării»? Sfântul Ioan, pornind de la această idee, arată că ea vine să ne pună viața în ordine, iar termenul-cheie pe care îl subliniez este acesta: avem nevoie de ordine în viață. Nu întâmplător Sfântul Pavel, în multe rânduri, vorbește despre creștini ca despre cei care luptă în arenă sau ca despre soldați. Cei care ați făcut armata știți ce înseamnă armata: în primul rând, ordine și disciplină. Și în viața duhovnicească e nevoie de ordine și disciplină ca să poți să progresezi. Dacă această operă se numește «Scara», asta înseamnă că urci pas cu pas, iar pentru aceasta trebuie să faci ceva astăzi; mâine adaugi altceva, poimâine adaugi altceva, dar într-o anumită ordine. Pentru omul contrariilor, pentru omul extremelor de astăzi, pentru omul nehotărât, dezorientat și împrăștiat, scara și exemplul Sfântului Ioan Scărarul vin tocmai în acest sens: să ne ajute să ne punem viața în rânduială, într-un mod sistematic, adăugând treptat, fără să renunțăm la ceea ce am dobândit deja.”

În continuare, ierarhul a arătat că această lipsă de rânduială se vede concret în neputința ucenicilor de a-l vindeca pe copil și că aceeași situație apare și astăzi, când nu trăim ceea ce spunem: „Tatăl copilului bolnav se plânge Domnului că m-am dus la ucenicii Tăi să-l vindece și n-au putut. Aici ne sună nouă, mai ales celor care vă stăm în față. Dumneavoastră veniți la noi ca ucenici ai Domnului Hristos, așa credem, cerându-ne ajutorul. Și noi încercăm să vă ajutăm, dar nu reușim. Câteodată reușim și poate de multe ori nu reușim. Și care este concluzia, de fapt, pornind de la textul evanghelic? Că pentru a face lucrurile Domnului nu e nevoie doar să le știi, ci e nevoie ca tu însuți să le fi pus în practică înainte, pentru ca cuvântul pe care îl spui, fapta pe care o faci să nu fie de la tine, ci să fii efectiv mâinile de lucru ale Domnului Hristos, gura care vorbește, mintea care gândește.”

Mergând mai departe, Preasfinția Sa a arătat că începutul vindecării nu stă într-o credință idealizată, ci într-o sinceritate profundă înaintea lui Dumnezeu, asemenea tatălui care își recunoaște neputința: „A avut loc un dialog între tatăl copilului și Domnul și i-a zis tatăl deznădăjduit: «Dacă poți face ceva, ajută-mă.» Nici nu prea a avut curaj mai mult să spună. Și atunci Domnul i-a și răspuns cam în aceeași formă: «De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.» Vedeți, același condițional: dacă poți crede. Și el a fost foarte sincer. Cred că nicăieri în Scriptură nu se dă un răspuns mai bun și o definiție mai bună a ceea ce înseamnă omul în credința lui firavă și șubredă. A zis: «Cred, Doamne, și adăugăm: ajută necredinței mele.» Și Domnul l-a iubit pentru asta, pentru că El știa ce este în inima omului. Nu doar în inima lui, ci în inima noastră în general. Dar e foarte important să nu ne fandosim și să-I spunem Domnului ceea ce suntem, ceea ce putem: Doamne, cred așa cum pot eu să cred, cred așa și așa, cred, Doamne, dar nu prea. Și când Domnul ne vede sinceri, atunci lucrează în viața noastră, pentru că a-I spune lui Dumnezeu ceea ce tu ești la momentul acela vine deodată cu a-I spune: Doamne, am nevoie de ajutorul Tău până și la credință. Nici credință n-am, măcar ce să mai vorbesc de altele? Iarăși vine «Scara» și ne spune că pentru orice demers duhovnicesc e nevoie de sinceritate. Dumnezeu prețuiește sinceritatea. Nu ne vrea să ne dăm mari pentru ceea ce suntem sau nu suntem, ci vrea să fim sinceri și, deodată cu sinceritatea noastră, să strigăm: «Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul!»”

În încheiere, ierarhul a subliniat că această punere în rânduială a vieții, despre care vorbesc deopotrivă Evanghelia și „Scara”, începe concret prin post și rugăciune, ca exerciții prin care omul își disciplinează viața și își adună mintea înaintea lui Dumnezeu: „Pentru a pune în practică efectiv, sau pentru a începe această scară, a începe a urca, e nevoie de postire ca o disciplinare a trupului și ca un mod de a-I spune lui Dumnezeu că pe El Îl dorim mai mult decât lucrurile din lume, pe care, de altfel, El le-a făcut. Iar când vine vorba de rugăciune, ca să ne mai adunăm mintea un picuț și să I-o dăruim lui Dumnezeu și, în felul acesta, să gândim mai unitar și să nu mai facem lucruri la întâmplare în viața noastră.”

Răspunsurile liturgice au fost oferite de grupul vocal „Doxa”, dirijat de profesorul Florin Lazăr, de la Liceul Ortodox „Sfântul Nicolae” din Zalău.

La finalul Sfintei Liturghii, preotul paroh Iosif Alin Grad a mulțumit ierarhului pentru prezență și binecuvântare, oferindu-i o icoană cu Mântuitorul Hristos.

Pentru întreaga activitate administrativă și pastoral-misionară, Părintele Episcop Benedict l-a hirotesit întru sachelar pe părintele paroh Iosif Alin Grad, cu dreptul de a purta brâu albastru. De asemenea, primarul comunei Ileanda, domnul Dănuț Ioan Pop a primit o diplomă de apreciere.

Scurt istoric

Biserica cu hramul “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” a fost ridicată la jumătatea secolului al XIX-lea și o dată cu trecerea anilor a trecut prin mai multe procese de reparare. În prezent, după instalarea ca preot paroh a părintelui Iosif Grad, prin ajutorul și jertfelnicia celor 41 de familii de vrednici credincioși și a altor binefăcători, biserica a fost reînnoită atât la interior, cât și la exterior.

Localitatea Perii Vadului este amplasată pe malul drept al râului Someş, la limita judeţului Sălaj cu judeţul Maramureş, pe şoseaua care leagă oraşul Dej de municipiul Zalău și de municipiul Baia Mare.

Prima atestare documentară a localităţii provine din anul 1405, când satul apare sub numele de Kwrthhuelrew, la 1800 apărând cu numele de Curtuiusălu, apoi Curtuiuşel, iar din 1966 ajungându-se la numele de acum, Perii Vadului.