Miercuri, 4 martie 2026, începând cu ora 17:00, Preasfințitul Părinte Benedict, Episcopul Sălajului, a oficiat Liturghia Darurilor mai înainte sfințite în Biserica „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” din localitatea Horoatu Crasnei, Protopopiatul Șimleu Silvaniei.

Ierarhul a slujit înconjurat de un sobor de clerici din care au făcut parte: consilierul de misiune și protocol – arhidiaconul Sergiu Iustin Pop, protopopul de Șimleu Silvaniei – preotul Dan Haiduc, și parohul comunității, preotul Bogdan Taloș. Răspunsurile liturgice au fost oferite de un grup de teologi.

La finalul slujbei, Preasfințitul Părinte Benedict a rostit un cuvânt de învățătură în care a vorbit despre sensul postului și despre rânduiala Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, arătând că postul nu este doar o nevoință exterioară, ci o pregătire a omului pentru întâlnirea cu Dumnezeu și pentru intensificarea vieții duhovnicești.

În prima parte a cuvântului, ierarhul a subliniat că postul diminuează cele ale trupului pentru a face loc unei mai mari atenții față de Dumnezeu, ajutând mintea să se desprindă de agitația și de multitudinea preocupărilor cotidiene: „Postul Mare aduce cu sine o atmosferă aparte și, da, poate că unii dintre noi suntem mai firavi, mai fragili, mai vulnerabili, pentru că postul și asta presupune: să mai diminuăm din cele ale trupului, ca să crească cele ale duhului. Dacă din cele materiale, alimentare, exterioare, obișnuite mai reducem câte ceva, mintea ni se mai întoarce mai mult înspre Dumnezeu câteodată. Și așa cred că ar fi frumos. Când suntem în putere, să zic așa, și hrăniți bine și în activitate multă, multă, multă, avem o sumedenie de gânduri, foarte multe planuri, multe lucruri de făcut. Însă când simți o ușoară slăbiciune a trupului, te gândești numai acum la mâncare, să te întărești. Și a zice că e rău… e bine, pentru că din cele multe gânduri măcar rămâne numai unul. Și de acolo se leagă și gândul la Dumnezeu. Și se vede că ne este greu, altminteri, să mai scădem din cele multe pe care trebuie să le facem sau zicem noi că vrem să le facem în condiții obișnuite.”

Vorbind despre sensul duhovnicesc al postului, Preasfinția Sa a arătat că această nevoință este, de fapt, o expresie a dorului după Hristos, Mirele Bisericii, pentru care credincioșii renunță la cele ale lumii: „Când vine vorba de Domnul, lucrurile pot să funcționeze într-un mod similar, într-un anumit sens. Adică vreau să fac o anumită pregătire pentru o întâlnire foarte importantă, în așa fel încât toată mintea mea, dar și trupul meu, să fie concentrate înspre acea întâlnire. Și atunci ce facem? Postim. Postim de dragul Mirelui. Domnul a zis: «Nu pot să postească câtă vreme Mirele este cu ei; dar după ce Mirele nu va mai fi, vor posti de dorul Lui». Și de aceea postim: nu pentru că cele ale lumii ar fi rele în sine. Nici gând. De fiecare dată când mâncăm, fie că mâncăm de post, fie că mâncăm de dulce, Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru bucatele pe care le avem pe masă. Și dacă Îi mulțumim, înseamnă că sunt bune. Dar renunțăm la ele, câte puțin, ca să-I arătăm Domnului că El este mai presus de orice și că pe El Îl vrem mai mult decât lumea aceasta. Renunțăm la cele ale trupului câte ceva, ca să fie cele ale duhului mai mult.”

Tâlcuind rânduiala Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite, ierarhul a explicat că această slujbă a apărut din dorința creștinilor de a păstra asprimea postului și, în același timp, de a se împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului în zilele de peste săptămână ale Postului Mare: „Dacă Postul Mare este o perioadă mai aspră de postire decât celelalte posturi, vedeți că acum nu se mănâncă pește decât de două ori: la Buna Vestire și la Florii. În rest, post. Și cândva creștinii erau mult mai atenți decât poate suntem noi: până vineri mâncau fără ulei. Bunicii și străbunicii noștri făceau asta și mai mult decât atât: mâncau o singură dată pe zi, seara. Și atunci au zis: «Noi încercăm să postim, dar vrem și să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului». Dar dacă Liturghia se face dimineața, nu mai este post total după Liturghie, pentru că, chiar dacă mâncăm de post, tot mâncăm. Și atunci au zis: «Nu mai facem Liturghia dimineața, ca să avem postul acesta negru până seara. Seara facem Liturghie și ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului». Cum posteau? Nu mâncau nimic de la ora 12 noaptea dinainte până după Liturghie și se împărtășeau cu Trupul și Sângele Domnului pregătite la Liturghia din duminica anterioară, ca să se bucure de întâlnirea cu Domnul. În felul acesta, două lucruri se întâmplau deodată: pe de o parte posteau aspru, dar pe de altă parte se împărtășeau cu Trupul și Sângele Domnului și erau bucuroși de întâlnirea cu Mirele.”

În partea finală, Preasfințitul Părinte Benedict a arătat că osteneala postului este legată întotdeauna de bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, subliniind că adevăratele bucurii vin împreună cu efortul și cu nevoința: „E greu câteodată să stai o zi întreagă nemâncat și fără să consumi nici mâncare, nici apă. E greu. Dar cine încearcă acest exercițiu, mă gândesc la oamenii sănătoși, știe și ce bucurie primește la sfârșit. Pentru că bucuriile mari vin numai împreună cu osteneala. Ce e fără osteneală aduce o bucurie doar pe moment, atunci, deodată. Dar când este osteneală mai multă, și bucuria este mai multă, și bucuria rămâne. E nevoie să ne învățăm și cu bucurii duhovnicești, nu numai cu cele materiale, exterioare, care țin de trup, deși sunt binecuvântate de Dumnezeu. E nevoie să le căutăm și pe cele spirituale, care țin mai mult și care depășesc viața aceasta, conducându-ne și la viața de dincolo. Pentru că cine trăiește bucuria întâlnirii cu Domnul aici se va bucura și dincolo.”

Ierarhul a încheiat subliniind că viața Bisericii este o lucrare comună a preoților și a credincioșilor, asemenea unei corăbii care înaintează numai atunci când toți merg în aceeași direcție, cu același dor după Dumnezeu și cu aceeași dorință de a ajunge la „răsăritul cel de sus”, care este Hristos: „Spun mereu această idee: dacă Biserica este o corabie, atunci într-o corabie este cineva care urmărește direcția — acesta este preotul. De aceea noi stăm cu spatele la dumneavoastră: nu pentru că suntem nepoliticoși, ci pentru că mergem înspre răsărit. Cineva trebuie să vadă direcția, să observe pericolul din față. Noi ne uităm spre răsărit, spre Hristos. Dar dumneavoastră sunteți cei care mișcați corabia. Într-o corabie trebuie și vâsle, trebuie și combustibil. Dacă nu se vâslește sau nu se pune combustibil, corabia nu merge înainte. De aceea este foarte important ca noi, cei din altar, și dumneavoastră, comunitatea, să fim în aceeași direcție: cu același dor de Dumnezeu și cu aceeași dorință de a ajunge la răsăritul cel de sus, care este Domnul Hristos.”

Părintele paroh Bogdan Taloș a mulțumit Preasfințitului pentru binecuvântare, exprimând recunoștința comunității pentru prezența ierarhului în mijlocul credincioșilor, și i-a oferit în dar o icoană cu ocrotitorul parohiei, Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul.