Episcopul Sălajului, PS Petroniu – Pastorală la Învierea Domnului, Zalău, 2022

† Petroniu

Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor

creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:

Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,

iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiți credincioși,

Hristos a înviat!

Ne bucurăm și anul acesta de marele praznic al Sfintelor Paști, când moartea, vrăjmașul de temut al neamului omenesc, a fost biruită o dată pentru totdeauna, prin învierea Domnului Hristos din morți.

Din întregul Univers doar omul este compus din suflet spiritual și trup material, el fiind inelul sau veriga de legătură dintre lumea spirituală și cea materială. Omul a fost creat compus pentru că Dumnezeu voia să se unească cu el, iar prin intermediul lui cu întreaga creatură. De aceea l-a creat Dumnezeu pe om ca inel de legătură al lumii spirituale şi materiale, ca recapitulare şi epilog al tuturor creaturilor, cu scopul ca unindu-Se cu el, să se unească cu toate creaturile şi să recapituleze în Hristos cele cereşti şi cele pământeşti.

Datorită rolului și a menirii unice a omului în această lume, Dumnezeu i-a plămădit trupul cu mâinile Sale, „din țărână luată din pământ, și a suflat asupra lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere 2,7). Fiind zidit din pământ, omul aparţine fiinţial creaţiei, al cărei fiu este, dar al cărei preot devine, prin suflarea de viaţă primită de la Dumnezeu. Astfel, omul are misiunea de a umaniza și de a spiritualiza creația, cu scopul de a fi îndumnezeit împreună cu ea.

Dacă omul a fost rânduit de Dumnezeu ca preot al creației neînsuflețite și necuvântătoare, fiecare creștin este purtător al preoției universale a poporului lui Dumnezeu, după cum a afirmat Sfântul Apostol Petru: „Voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2,9). Prin harul lui Dumnezeu însă, anumiți oameni au o chemare specială, datorită căreia primesc preoția harică, prin care devin „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4,1).

Întrucât viața oricărui om este legată, într-un fel sau altul, într-o măsură mai mare sau mai mică, de slujitorii lui Dumnezeu, în cele ce urmează vom vorbi despre Sfânta Taină a Preoției.

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române citim că preotul este persoana care oficiază cultul religios, fiind, în această postură, mijlocitor între Dumnezeu și oameni.

Există unii semeni de-ai noștri care cred că nu au nevoie de intermediari între ei și Dumnezeu, considerând că ei pot comunica în mod nemijlocit cu Creatorul cerului și al pământului, ori Dumnezeu Însuși a zis că „nu poate omul să-Mi vadă fața și să trăiască” (Ieșire 33,20). Sfântul Evanghelist Ioan a scris că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (I Ioan 4,12). Sfântul Apostol Pavel a scris și el că Dumnezeu „locuiește întru lumină neapropiată și nimeni dintre oameni nu L-a văzut și nici nu poate să-L vadă” (I Timotei 6,16), iar Sfântul Ioan Botezătorul a afirmat că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18).

Dacă în urma păcatului strămoșesc Dumnezeu nu ar fi avut nevoie de intermediari între El și oameni nu ar fi rânduit să existe preoți și arhierei în Vechiul Testament, iar Domnul Hristos nu și-ar fi ales cei doisprezece Apostoli și cei șaptezeci de ucenici, ai căror succesori sunt episcopii și preoții din vechime, până în zilele noastre.

În zorii istoriei, în general, rolul de preot într-o familie îi revenea capului acesteia. Astfel, în epoca patriarhală, capul familiei zidea altare lui Dumnezeu și tot el săvârșea jertfele și actele de cult. În acest sens citim în Vechiul Testament că Avraam, părintele poporului ales, „I-a zidit un jertfelnic Domnului în Sichem, la stejarul Mamvri. De acolo s-a strămutat în munte, la răsărit de Betel, și și-a întins cortul, având Betelul la apus, iar Hai la răsărit. Și acolo I-a zidit Domnului un jertfelnic și a chemat numele Domnului” (Facere 12,6-8).

Primul preot întâlnit în paginile Sfintei Scripturi este Melchisedec, regele Salemului. Cu toată că nu știm cărei religii aparținea, autorul biblic menționează faptul că acesta „era preot al Dumnezeului-Celui-Preaînalt” (Facere 14,18). Când patriarhul Avraam s-a întors biruitor din lupta cu cei patru regi: „Amrafel al Senaarului, Arioc al Elasarului, Kedarlaomer al Elamului și Tidal al Goimilor” (Facere 14,1), „Melchisedec, regele Salemului, i-a adus pâine și vin. Și l-a binecuvântat Melchisedec pe Avraam și a zis: «Binecuvântat să fie Avraam de către Dumnezeul-Cel-Preaînalt, Ziditorul cerului și al pământului! Și binecuvântat să fie Dumnezeul-Cel-Preaînalt, Cel ce i-a dat pe vrăjmașii tăi în mâinile tale!». Și Avraam i-a dat lui Melchisedec zeciuială din toate” (Facere 14,18-20).

Melchisedec nu a fost un preot oarecare, ci prototipul preoției celei adevărate, din moment ce psalmistul David, inspirat de Dumnezeu, a scris că preoția lui Mesia avea să fie „după rânduiala lui Melchisedec” (Psalmul 109,4), afirmație preluată, confirmată și explicată de Sfântul Apostol Pavel (Evrei 5,5-6; 5,10; 6,20 și 7,1-17).

În antichitate existau unele orașe state, cum ar fi cele sumeriene, care erau conduse de un rege și de un mare preot. Uneori însă ambele funcții erau deținute de o singură persoană, cum este și cazul lui Melchisedec, regele Salemului.

Prima mare preoteasă cunoscută din istoria lumii a fost Enheduana, fiica lui Sargon cel Mare (2334-2279 î.Hr.), întemeietorul Imperiului Akkadian, cel dintâi imperiu din istoria lumii. Enheduana a fost preoteasă a zeului Nanna și a zeiței Inanna din cetatea Ur. Aceasta a compus poezii închinate zeiței căreia îi slujea, fiind cel mai vechi poet cunoscut din lume.

Primul mare preot instituit de Dumnezeu a fost Aaron, fratele lui Moise, după ce poporul ales s-a maturizat și a primit Legea Vechiului Testament în Muntele Sinai.

Conform poruncii lui Dumnezeu, primul băiat născut al lui Aaron urma să fie mare preot sau arhiereu, iar ceilalți copii de parte bărbătească deveneau preoți, dacă nu aveau vreo infirmitate. În Vechiul Testament preoția s-a perpetuat după această rânduială, toți slujitorii lui Dumnezeu (arhierei, preoți sau leviți) făcând parte numai din seminția lui Levi.

Primii preoţi ai poporului ales au fost fiii lui Aaron: Nadab, Abiud, Eleazar şi Itamar.

În Vechiul Testament arhieria a fost moștenită de la Aaron de către Eleazar, întâiul său născut, iar apoi de către Finees, întâiul născut al lui Eleazar.

La Cina cea de Taină, pe când era împreună cu Sfinții Săi Apostoli și „mâncau, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și le-a dat ucenicilor, zicând: «Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu». Și luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: «Beți dintru acesta toți, că acesta este sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor»” (Matei 26,26-28). Prin instituirea Tainei Sfintei Euharistii Domnul Hristos a anunțat schimbarea Legii Vechi.

După ce a suferit pe cruce timp de șase ore, Mântuitorul, „strigând cu glas mare, Și-a dat duhul. Și iată, catapeteasma templului s-a sfâșiat în două, de sus până jos” (Matei 27,50-51), atătând în chip văzut că Legea Veche s-a încheiat, din moment ce templul din Ierusalim era centrul vieții spirituale a evreilor. În urma revoltei iudaice dintre anii 66-70 acest templu a fost distrus, fără a mai fi refăcut vreodată.

Dacă la Cina cea de Taină Domnul Hristos le-a vestit Sfinților Săi Apostoli că sângele Lui, al Legii celei Noi, se varsă spre iertarea păcatelor oamenilor, prin jertfa de pe cruce chiar și-a vărsat sângele pentru întreg neamul omenesc, care a fost răscumpărat din robia diavolului și a morții, căci „Iisus s-a făcut Mijlocitor al unui nou testament, iar prin moartea pe care a suferit-o pentru a răscumpăra greșelile de sub întâiul testament, cei chemați au primit făgăduința moștenirii veșnice și cu aceasta, Iisus a devenit chezașul unui testament mai bun” (Evrei 9,15 și 7,22).

Când vorbim despre jertfa Mântuitorului pe cruce, prin care s-a schimbat Legea Veche, trebuie să fim conștienți că aceasta a atras după sine și schimbarea preoției, însă prototip al preotului rămâne tot Melchisedec din Vechiul Testament, despre care Sfântul Apostol Pavel a scris că fiind „fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, este asemănat cu Fiul lui Dumnezeu, el rămânând preot de-a pururi” (Evrei 7,3), iar despre Domnul Hristos a afirmat că este „preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 7,17).

Chiar dacă Melchisedec este prototipul preotului, adică al slujitorului lui Dumnezeu, Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat și mare Arhiereu, Care S-a jertfit pentru noi și a noastră mântuire, de aceea Apostolul neamurilor a scris despre El că „un Arhiereu ca Acesta ne și trebuia nouă: sfânt, lipsit de răutate, fără pată, osebit de cei păcătoși și devenit mai înalt decât cerurile, Care nu are nevoie, precum arhiereii, ca în fiecare zi să aducă jertfe, întâi pentru propriile lui păcate și apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta o singură dată, aducându-Se jertfă pe Sine Însuși. Căci legea așază arhierei oameni supuși slăbiciunii, dar cuvântul jurământului, care a venit mai târziu decât legea, a așezat un Fiu desăvârșit în veac” (Evrei 7,26-28).

Dacă Melchisedec a fost chemat de Dumnezeu să-i fie preot, preoțimea Noii Legi a fost și ea chemată de Dumnezeu la această slujire, dar a și fost trimisă de Fiul lui Dumnezeu întrupat să vestească Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu în toată lumea, căci după învierea Sa din morți, Domnul Hristos le-a spus Sfinților Săi Apostoli: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ. Drept aceea, mergeți și învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă. Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28,18-20).

Pornind de la aceste cuvinte ale Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel a scris despre preoțimea din Vechiul Testament: „Aceia mai-mulți au devenit preoți, fiindcă moartea îi împiedica să dăinuiască, dar Iisus are o preoție netrecătoare prin aceea că El rămâne în veac. De aceea și poate să-i mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce prin El se apropie de Dumnezeu, fiind El pururea viu ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7,23-25).

Înainte de a Se înălța cu trupul la cer, Domnul Hristos le-a spus Sfinților Săi Apostoli: „Voi rămâneți în cetatea Ierusalimului până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus, iar putere veți primi prin venirea peste voi a Sfântului Duh și-Mi veți fi Mie martori în Ierusalim și-n toată Iudeea și-n Samaria și până la marginea pământului” (Luca 24,49 și Faptele Apostolilor 1,8).

Aceste cuvinte ale Mântuitorului s-au împlinit în ziua Cincizecimii, când „toți Apostolii erau împreună la un loc. Și fără de veste s-a făcut din cer un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau. Și limbi ca de foc li s-au arătat, împărțite, și au șezut pe fiecare din ei. Și s-au umplut toți de Duh Sfânt și au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Faptele Apostolilor 2,1-4).

Sfinții Apostoli au tras la sorți, pentru a ști fiecare dintre ei unde îi rânduiește Dumnezeu să propovăduiască Evanghelia, iar prin locurile prin care treceau îi hirotoneau episcopi, preoți și diaconi pe cei mai vrednici și râvnitori dintre creștini.

Episcopii sunt succesorii Sfinților Apostoli, având deplinătatea harului, preoții sunt urmașii celor șaptezeci de ucenici ai Domnului Hristos, iar diaconii sunt succesorii celor șapte diaconi din Noul Testament.

Chiar dacă preoții sunt considerați drept continuatori ai misiunii ucenicilor Mântuitorului, unii dintre cei șaptezeci de ucenici au ajuns episcopi, cum este cazul lui Amplie de Odyssos, Filologos de Sinope, Stahie de Arghiropolis și Urban al Macedoniei, toți patru fiind hirotoniți de către Sfântul Apostol Andrei, iar Narcis al Atenei a primit darul arhieriei prin punerea mâinilor Sfântului Apostol Filip.

De asemenea, alt ucenic, numit Matia, a fost ales Apostol în locul lui Iuda Iscarioteanul, care s-a spânzurat.

În Biserica noastră, diaconii, preoții și episcopii primesc harul Sfântului Duh pentru a sluji în treapta respectivă prin Sfânta Taină a Hirotoniei sau a Preoției. Termenul „hirotonie” a fost preluat în limba română din limba greacă și înseamnă „punerea mâinilor”, pentru că arhiereul care săvârșește această Sfântă Taină își pune mâinile peste capul celui care este sfințit.

Orice hirotonie în Biserica Ortodoxă se săvârșește în colțul drept al Sfintei Mese, cum privesc credincioșii și aceasta pentru că acolo se așează la slujba de întocmire a Sfintei Mese din cadrul sfințirii bisericii icoana Sfântului Apostol Ioan, ucenicul iubit al Domnului Hristos.

Primul episcop hirotonit pe teritoriul țării noastre a fost Amplie (sau Ampliat), ucenicul Sfântului Apostol Andrei, rânduit de acesta ca episcop de Odyssos (astăzi Varna, în Bulgaria), trecut în rândul sfinților, cu dată de pomenire la 31 octombrie.

Cel dintâi preot daco-roman cunoscut este Montanus, care a fost înecat împreună cu soția sa Maxima, în ziua de 26 martie 304, în râul Sava, pentru că au mărturisit credința creștină.

Iubiți fii sufletești,

Nu orice creștin poate fi slujitor al lui Dumnezeu, oricât de mult și-ar dori cineva aceasta, din moment ce Domnul Hristos le-a spus Sfinților Săi Apostoli: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi, pentru că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl” (Ioan 15,16 și 6,65). Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte şi el că la slujirea lui Dumnezeu se ajunge numai prin chemare de sus, „pentru că nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu, precum Aaron” (Evrei 5,4). Referindu-se la propria sa persoană, Apostolul neamurilor a afirmat: „Dumnezeu m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său” (Galateni 1,15), iar prorocul Ieremia a spus în acest sens: „Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: «Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit proroc pentru popoare»” (Ieremia 1,4-5).

Cu toate că Dumnezeu cheamă la slujire, El nu forţează pe nimeni să o împlinească, pentru că respectă libertatea omului. În acest sens avem exemplul profetului Iona, care a primit poruncă de la Dumnezeu să meargă în cetatea Ninive, să vestească pieirea ei, dar profetul a fugit de această misiune. Avem de asemenea exemplul Apostolului Iuda, care L-a vândut pe Domnul Hristos. Deci pentru a sluji lui Dumnezeu este nevoie de chemare de sus, dar aceasta trebuie dublată de dorinţa şi efortul de a urma lui Dumnezeu, iar răsplata va fi pe măsură.

Dacă nu putem fi toți slujitori ai Sfintelor Altare, pentru că Dumnezeu nu ne-a rânduit pentru această înaltă și totodată dificilă slujire, în schimb cu toții am fost chemați să devenim sfinți, după cuvântul lui Dumnezeu: „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, pentru că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Levitic 11,44).

În Biserică nu poziţia sau rangul contează, ci modul în care împlinim poruncile lui Dumnezeu și ne îndeplinim datoriile pe care le avem, pentru că toţi suntem fraţi în Hristos. Mântuitorul le-a spus Sfinților Săi Apostoli și succesorilor acestora: „Ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci acela care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru” (Matei 20,25-26). De aceea să dovedim prin fapte că suntem cu toţii fraţi și buni creștini, purtându-ne sarcinile unii altora (Galateni 6,2), iar Dumnezeu văzând iubirea noastră și faptele noastre bune, ne va găti loc în împărăţia Lui cea veșnică.

Al vostru de tot binele doritor

şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu

Episcopul Sălajului