Interviu de colecție, marca GSP, cu Gheorghe Tadici, în zi aniversară, la 70 de ani

Interviu special realizat de GSP.ro cu Gheorghe Tadici, antrenorul care a dus naționala României la argintul mondial în 2005, se destăinuie la zi aniversară, vorbind despre începuturile sale în sport, despre handbalul în comunism, dar și despre pasiunea sa pentru această disciplină, uneori arătată prea ardent: „Poate că, uneori, eu am mai exagerat, dar așa au fost caracterul și felul meu de a fi”. 

Numele Tadici este prezent în handbalul românesc al ultimelor aproape cinci decenii, legat de performanțe unice, de un anume tip de a conduce echipe, de a crește jucătoare, de a gestiona relația cu oficialii. Unii îl numesc tradițional, pentru antrenorul care a împlinit pe 27 martie 70 de ani este, pur și simplu, felul său de a fi.

Pornind de la zero, o catedră de educație fizică în Zalău, a dus micul oraș ardelean pe harta handbalului de la noi, apoi i-a crescut importanța în timp, pas cu pas, rezultat cu rezultat.

Cumva, a ajuns să se identifice cu echipa și cu tot ce s-a întâmplat în jurul ei. Lumea spune că știe tot ce se întâmplă în oraș, că Zalăul îl tratează ca pe un adevărat conducător. Așa e, totul la schimb cu orele, lunile, anii de muncă oferiți acestei urbe mici și mândre.

La un moment dat, a părăsit-o, pentru scurt timp, pentru rivala Oltchim, pe care a dus-o la cucerirea Cupei Cupelor, primul trofeul oltean după o pauză semnificativă, de 18 ani. Înainte însă, parcursese cu echipa națională, din victorie în victorie, traseul până în finala Campionatului Mondial din 2005, rămas cel mai bun rezultat al reprezentativei de decenii bune încoace.

Gheorghe Tadici, la 70 de ani 

Are reputație de tip dur, exigent, pasional în timpul meciurilor, dar și de persoană care spune lucrurilor pe nume. De asemenea, e cunoscut drept un antrenor care a crescut jucătoare de la zero, pe altele le-a modelat în anumite momente ale carierei sau le-a promovat în echipa mare, chiar la națională. Nu toate l-au lăudat, au existat și vor mai exista și istorii, confesiuni care îl arată într-o lumină blurată, chiar nefavorabilă.

Ajuns la o bornă înaintată a vieții, antrenorul vorbește pentru Gazetă în stilul său abrupt, direct, despre cum a ajuns la sport, despre ambiția de a construi o echipă, de a o duce la performanță, dar și despre cum se simte acum, ce ar schimba la el și de ce îi este frică.

Gheorghe Tadici: „Mă simt ca la 60 de ani”

– Domnule Tadici, ce vă doriți la împlinirea a 70 de ani? 
– Ce-și dorește orice om. Să fiu sănătos în continuare, să mă bucur de viață, de activitatea pe care o fac, de oamenii din jurul meu, iar ei să se bucure de prezența mea. Eu la ora asta mă simt ca la 60 de ani, chiar am avut în weekend o întâlnire cu prietenii și le spuneam că sărbătoresc 60, nu 70, și că îi invit peste zece ani să sărbătorim și 70.

În rest, să fie bine, să fie pace și să se îmbunătățească viața semenilor mei din România, să nu mai văd oameni săraci, suferinzi, care au nevoie și nu sunt sprijiniți. Suntem într-o perioadă foarte tulbure și văd că neglijăm populația vulnerabilă din România, care trăiește momente foarte grele.

– Ce înseamnă handbalul pentru dumneavoastră? 
– Înseamnă un mod de viață căruia m-am dedicat cu toată ființa mea. Sigur că m-am dedicat și altor activități, dar în principal handbalul mi-a luat peste șaizeci la sută din activitatea mea.

Copilărie nomadă

– Cum ați ajuns la sport? 
– În general mi-a plăcut sportul! În copilărie am avut o viață nomadă pentru că tatăl meu era maistru constructor și imediat cum termina o lucrare, noi ne mutam în altă parte. Într-un final, după 20 de ani, ne-am stabilit la Dej, dar școala am făcut-o în vreo șapte locuri. Am început la Prundu Bârgăului, am continuat la Bistrița, apoi pe la Vișeu de Sus, pe la Dej și am încheiat cu liceul la Jibou.

– La handbal? 
– Am ajuns destul de târziu, undeva la finalul clasei a opta. Au fost niște concursuri școlare, cum se făceau atunci, campionate școlare, ulterior am avut norocul să joc în Divizia școlară. Am ajuns apoi la Facultatea de educație fizică și sport la Cluj, unde în primul an am avut un accident serios, se punea problema unei spitalizări de vreo trei luni de zile dacă mai continuam.

Era în regulament că dacă te accidentai sau ieșeai din circuit, puteai să optezi pentru o facultate din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Era vorba de Chimie sau Drept.

– Și ce ați ales? 
– M-am refăcut treptat și mi-am terminat facultatea în 1974 la Cluj, dar performanță nu am mai făcut. Nu aș zice că regret pentru că dacă rămâneam acolo, probabil mă prindea vârsta de 30-32 de ani și nu începeam activitatea asta de antrenorat.

Repartiția am luat-o la o școală ca profesor de educație fizică, însă după trei luni am făcut un schimb de catedră cu un profesor de la liceul real-umanist din Zalău. Am mers la școala sportivă, apoi s-au făcut CSȘ-urile și am început activitatea pe o catedră de fete și o jumătate de catedră de băieți, care nu era plătită.

Tadici a construit echipă la Zalău

– Ce s-a întâmplat? 
– După trei-patru ani de zile, fetele au crescut, au absolvit liceul, au făcut o mică asociație sportivă didactică pe lângă Inspectoratul județean Sălaj, am vrut să le rețin și în ’78-’79 am intrat în Divizia B, eșalonul 2, în dauna Chimistului Râmnicu Vâlcea, care avea și jucătoare, și condiții materiale net superioare. Elanul tineresc al fetelor de atunci ne-a făcut să câștigăm acel turneu de patru.

– V-ați gândit vreodată că ați fi putut să fiți profesorul de chimie Tadici sau avocatul ori procurorul Tadici? 
– Nu m-am gândit, dar după vreo trei luni de spitalizare începusem să mă resemnez cu ideea că asta a fost, asta e soarta, așa mi-a fost destinul. Sigur că mă gândeam ce o să fac în continuare. Taică-meu ar fi vrut să fac Politehnica, dar nu puteai să faci decât ceva din cadrul Universității, iar Politehnica nu făcea parte.

Chimia nu-mi plăcea, iar Dreptul, cine știe?, probabil aș fi terminat. Nu am fost nici vreun luminat, deștept sau savant, dar nici atât de prost sau lipsit de ambiție încât să nu termin o facultate.

– Sună frumos procurorul Tadici. 
– Nu știu dacă mi-ar fi plăcut, poate judecător.

– Cum v-ați împăcat pe plan local cu autoritățile din vremea comunismului? 
– A fost bine o perioadă, până prin 1981. În al doilea an de Divizia B mi-am propus să promovăm pentru că în primul an nu am putut, erau echipe bune. Nu am fost deloc orientat și racordat la acele vremuri.

Mi-am propus doar eu cu echipa să promovăm și după turul campionatului, când eram pe locul întâi și aveam șanse, făcusem și patru victorii în retur, a venit un președinte de sindicat să ne întrebe cum de ne-am propus asemenea obiective fără să anunțăm, să stăm de vorbă și să fim sprijiniți?

În momentul în care i-am văzut că intră șase-șapte pe terenul de la Matematică-Fizică, unde ne antrenam pe bitum, mi-am dat seama că se cam termină problemele. Deja atunci, după 4-5 ani de handbal, aveam fete la lotul de junioare și de tineret.

– Era ajutat sportul atunci?
– Da, era perioada când echipele sindicaliste, cum eram și noi, erau ajutate. Am mers la Filatura Zalău și am integrat apoi și Silcotex Zalău. Ni se decontau și 50 de bani, care erau biletul de autobuz de la zona centrală până la gară când plecam în deplasări. Aveai siguranța de la sindicate, primeam destul, dar salariile nu erau nici pe departe la ce se întâmplă acum, nici 5 la sută!, însă se muncea foarte mult. Se muncea pe bitum, se muncea pe zgură.

Gheorghe Tadici: „Nu am fost un crai”

– Lumea spunea în Zalău că Tadici egal handbal. 
– N-aș zice asta, dar lăsând modestia la o parte, odată cu sosirea mea la Zalău și de-a lungul timpului, handbalul a devenit o tradiție. În trei-patru ani, am crescut o echipă de junioare de la 2 spre 1, am promovat în Divizia B, apoi după doi ani de zile am ajuns în Divizia A.

Am avut o perioadă lungă în care am lucrat neplătit sau voluntar pentru că am lucrat cu băieții, unde de asemenea am avut rezultate bune la nivel de juniori 1 și am fi avut și la seniori, dar la acea vreme s-a decis ca la turneele de baraj, care se disputau între patru echipe, eu să merg cu fetele și altcineva cu băieții. N-au promovat. Visul meu a fost să antrenez băieți, dar s-a întâmplat să rămân la fete.

– Ați lucrat în mare parte doar cu fete, femei, cum a fost viața dumneavoastră cu ele? Cum a fost să vă abțineți să cuceriți mai multe decât v-ați fi dorit? 
– E o vorbă românească: „În jurul casei să nu te învârți”. Am ținut cont de treaba asta. Când eram mai tânăr, așa, mă uitam în alte grădini, pe la volei, pe la baschet, pe la alte discipline. Am încercat și am stat cât mai departe de ce se mișca prin handbal.

Nu spun că nu au existat anumite tentative, mai degrabă din afară decât dinspre mine, dar nu la jucătoarele pe care le antrenam eu. Soția mea juca la Bacău, la echipa națională, și am avut niște jocuri, așa am cunoscut-o și am devenit o familie. Nu am avut niciun fel de tentații printre jucătoarele pe care le-am antrenat. Am evitat domnișoarele și doamnele din lumea handbalului.

– Ați fost un cuceritor în tinerețe? 
– Nu, mi-au plăcut relațiile serioase. Nu am fost un crai, să zbor din floare în floare.

– Dar femeile v-au curtat pe dumneavoastră? 
– E o chestiune normală, ca la orice bărbat și ca la orice femeie să fie curtat de cineva. Toți bărbații sunt interesanți și toate femeile sunt interesante sub o formă sau alta.

– Cum l-ați caracteriza pe omul Gheorghe Tadici? 
– În general, oamenii care sunt ocoliți înseamnă că nu sunt agreați. Eu am în jurul meu foarte mulți prieteni. Când am sărbătorit 50 de ani, am avut 50 de prieteni la petrecere, la 60 de ani, 60 de prieteni și la 65, mai mult de 65. Pentru că-mi sunt prieteni, unii stau și ajută echipa de handbal datorită subsemnatului.

Dacă aș fi o persoană neagreată în afara terenului, probabil nu ar fi asemenea participare, care nu a fost sub nicio formă din obligație a cuiva. Au fost oameni cu care am avut relații bune și majoritatea dintre ei îmi sunt prieteni de ani de zile. Din păcate, cu pandemia asta, unii au plecat dintre noi.

Mâncarea românească și palinca de Zalău

– Dacă ați putea schimba ceva la omul Gheorghe Tadici, care ar fi acel lucru? 
– Întotdeauna e loc de mai bine, ca azi să fie mai bine ca ieri sau mâine mai bine ca azi. Sigur, totul e perfectibil în viață și în ceea ce-l privește pe omul Gheorghe Tadici.

– Aveți vreo frică, vreo temere?
– Și eu, ca orice creștin, de Cel de Sus. În rest, sunt mulțumit de ce mi s-a întâmpla în viață și mari regrete nu am, poate unele normale, orice om are anumite regrete, nu? Temeri nu, mulțumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos, sănătate pe care le-o doresc și altor colegi de-ai mei! În afară de perioada COVID, n-am avut probleme foarte mari de sănătate și sper să nici nu am!

– Oamenii care vă cunosc spun că sunteți într-un fel în interiorul handbalului, dar altfel în afara lui, o persoană foarte bună, care ajutați foarte mult. 
– Una e profesia, cât sunt la pregătire și la jocuri, și sunt cu totul altceva când ies de pe teren. E adevărat că am ajutat foarte multă lume și îmi place să ajut. Am ajutat zeci sau poate sute de handbaliste să ajungă ceva în viață, le-am ajutat în evoluția lor profesională și pe plan social, cred că am făcut mult bine.

În orice caz, spre deosebire de ceea ce uneori mi s-a imputat pe nedrept de către o serie de jucătoare mai mult sau mai puțin dotate la etaj, dar care o duc foarte bine, pe unele le-am sprijinit să-și întemeieze o familie în mod direct, o duc bine și o vor mai duce cât vor mai fi în activitatea asta. Asta e viața, uneori, știți cum e vorba, pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești. Au încercat varianta a doua, dar e mai greu cu subsemnatul.

– În afară de handbal, ce pasiuni mai aveți? 
– Pe lângă activitatea sportivă, cred că m-am racordat bine și la activitatea socială, și la problemele comunității. Fiecare om are anumite preferințe, dacă e să răspund la întrebările clasice, mie îmi place mâncarea tradițională românească și prefer pălinca de Zalău. 

În școală mi-au plăcut istoria, geografia, limba română, chiar dacă sunt clasificat drept un naționalist, eu mă bucur pentru treaba asta. Le-am spus unora să meargă prin Ungaria, în țările nordice, să vadă: dacă țin la nația lor nu înseamnă că sunt naționaliști. Poate că uneori eu am mai exagerat, dar așa au fost caracterul și felul meu de a fi.

Tadici este conectat non-stop

Gheorghe Tadici spune că își dedică cea mai mare parte a orelor dintr-o zi tot handbalului. „Omul Tadici nu prea are timp de el și de problemele de familie. În principal mă axez pe activitatea profesională”, a spus el. O zi începe cu transmiterea programului echipei în jur de ora opt.

„Încep la 07:00 și termin în jur de 21:30-22:00, în funcție de problemele care apar. O echipă este o mică uzină”, a adăugat el.

Am vrut doar la început să lucrez cu băieții. Munca e de 22 de ori mai ușoară decât cu fetele. În primul rând că băieții sunt capi de familie și nu depind de fete. Din păcate, sunt unele care depind de părerea soților.

– Gheorghe Tadici

CV Gheorghe Tadici

• S-a născut pe 27 martie 1952 la Piatra Neamț
• A absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sport la Cluj-Napoca în 1974
• Antrenor al echipei feminine din Zalău, cu un interval, 2006-2008, când a fost pe bancă la Oltchim Rm. Vâlcea
• Antrenor al echipei naționale a României (1994, 2005-2008, 2012-2015)
• Performanțe la echipe de club: a câștigat City Cup cu Silcotub Zalău (1996), Cupa Cupelor și Supercupa Europei cu Oltchim Rm. Vâlcea (2007)
• Performanțe la echipa națională: argint mondial la CM din Rusia (2005), locul 4 la CM din Franța 2007, locul 8 la JO de la Beijing (2008)