Vicarul Episcopiei Sălajului, Pr. Dr. Ionuț Pop, învățătură despre Cina cea de Taină

Începuturile rugăciunii atotcuprinzătoare: Cina cea de Taină, anticipare tainică a jertfei de pe Golgota şi a Învierii !

​​​​​​​ Pr. Dr. Ionuț Pop

Anul 2022, fiind proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț, ne obligă să reflectăm și mai mult asupra a ceea ce înseamnă rugăciunea pentru viața Bisericii, și implicit a creștinului. Cultul dar și viața personală a creștinului sunt legate strâns de rugăciunea supremă a Bisricii: Sfânta Liturghie. În acest sens, vom prezenta anumite considerații asupra momentului numit Cina cea de Taină, ca fundament al Liturghiei, suprema rugăciune a Bisericii.

Cina cea de Taină- considerații istorice

Ultima cină a lui Hristos cu ucenicii Lui poartă numele de „Cina cea de Taină”, fiind momentul instituirii Sfintei Taine a Euharistiei. Astfel, Hristos pune temeiul Noului Legământ (καινήν διαθήκη). Mărturia Sfintei Evanghelii este clară în acest sens, sinopticii relatând momentul Cinei de Taină: Matei, 26, 26-28: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi aceste este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”; Marcu, 14, 22-24: „Şi mâncând ei a luat Iisus pâinea, şi binecuvântând a frânt şi le-a dat lor şi a zis: Luaţi mâncaţi acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul mulţumind, le- a dat şi au băut din el toţi. Şi a zis lor: Acesta este Sângele Meu, al Legii cele noi, care pentru mulţi se varsă”; Luca, 22, 17-20: „Şi luând paharul, mulţumind, a zis: Luaţi acesta şi împărţiţi-l între voi; Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu. Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi întru pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă care se varsă pentru voi”. Deasemenea, momentul Cinei de Taină este aminiti şi de Sfântul Apostol Pavel în I Corinteni, 11, 23-25.

​Cina cea de Taină a resuscitat în decursul timpului numeroase întrebări legate de timpul ei, sensul ei, dacă a fost o cină pascală sau nu, dacă a fost o sfinţire a sabatului, şi alte problematizări. Fără a avea pretenţia de a prezenta în mod exhaustiv aceste problematizări legate de Cina cea de Taină, voi face în continuare anumite referiri legate de acestea.

Potrivit textului Sfintei Scripturi, Cina cea de Taină a avut loc cu o zi înainte de Paştele iudaic (Ioan, 13, 1-2). Masa, deşi era una „pascală”, a avut totuşi un caracter special: nu se vorbeşte nimic despre mielul pascal, folosirea pâinii dospite (ὁ αρτος) şi nu azimă (τα αζυμα), şi aceasta pentru că sărbătoarea azimelor urma să înceapă în seara de vineri, odată cu paştele iudaic din acel an. Deci, Cina cea de Taină a avut loc înainte de sărbătoarea Paştilor şi prin urmare Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli n-au putut serba joi seara un paşte iudaic, căci această sărbătoare începea să fie prăznuită abia vineri seara (14-15 nisan). Părerile teologice n-au fost unanime privind caracterul Cinei de Taină. Astfel, liturgişti precum Gregory Dix, Louis Bouyer, susţin că cina nu a fost una pascală, pe când alţi liturgişti precum Jungmann sau Louis Ligier susţin că e vorba de o cină pascală. W.O.E. Oesterley sau H. Lietzmann presupun că e vorba de o cină „Quiddush” care se desfăşura ca o consacrare a unei sărbători separându-se astfel timpul sacru de cel profan. Cina a fost interpretată şi ca o „Passaquiddush”, ca sfinţire rituală a sărbătorii, ritual ce se desfăşura cu douăzeci şi patru de ore înainte de începutul propriu-zis al sărbătorii. Unii liturgişti au interpretat Cina cea de Taină ca fiind o „Habhura” (H. Cirlot ), Mântuitorul şi ucenicii formând un „chaburoth”, iar aşa numitele mese „chaburah” aveau ca model fundamental cina pascală, cina descrisă de evanghelişti încadrându-se perfect, în opinia liturgiştilor, în schema cinei „chabura”.

Există un consens general al cercetătorilor care consideră ”birkat ha-mazon” modelul după care textul anaforalei euharistice s-a configurat. Folosindu-se de acest ritual iudaic, Mântuitorul instituie Jertfa Legii celei noi. Mântuitorul foloseşte formula personală de binecuvântare: „Te binecuvintez Părinte” (Luca 10, 21; Marcu 2, 25); „ Îţi mulţumesc Părinte” (Ioan 2, 41), deviind de la ritualul obişniut al cinei, lucru permis celui ce o prezida. Mântuitorul nu a folosit binecuvântarea asupra paharului: ”Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul nostru, împărate a toate [Rege al universului], Care ai facut/creat rodul viţei” ci cuvintele: „Luaţi acesta şi-l împărţiţi între voi, căci zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viţei până ce nu va veni Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 22, 17-18). A urmat apoi binecuvântarea pâinii, Mântuitorul rostind mai mult decât se rostea la o cină iudaică, şi anume cuvintele prin care a instituit Sfânta Euharistie: „Luaţi mâncaţi acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19-20; I Corinteni11, 24). Apoi s-a continuat în mod normal consumându-se alimentele pregătite ajungându-se la spălarea finală a mâinilor, Mântuitorul schimbând ritualul, El, iar nu cel mai tânăr, spălând picioarele ucenicilor. Apoi Mântuitorul a luat paharul ”binecuvântării” pronunţând binecuvântarea finală. După această binecuvântare, în timp ce paharul trece de la un ucenic la altul Mântuitorul afirmă: „Acesta este Sângele Legii cele noi, care pentru mulţi se varsă” (Marcu 14, 24). „Aceasta să o faceţi ori de câte ori veţi bea spre pomenirea mea” (I Corinteni 11, 25). Astfel, la Cina cea de Taină Mântuitorul a instituit nu doar un simplu ritual, adică ceva rostit, ci o acţiune, ceva săvârşit sau mai bine spus continuarea unei acţiuni tradiţionale iudaice dar într-o înţelegere nouă. Potrivit lui Gregory Dix, la Cina cea de Taină Mântuitorul săvârşind o cină frăţească specifică, havuroth, a săvârşit şapte acţiuni fundamentale care sunt structura generală a anaforalei liturgice: a luat pâinea (1), a binecuvântat-o (2), a frânt-o (3), şi a dat-o (4), a luat paharul (5), a mulţumit (6), l-a dat ucenicilor (7).

Cina cea de Taină ca anticipare a Jertfei și Învierii

Putem afirma că la Cina cea de Taină Mântuitorul instituie Taina Euharistie, săvârşind-o pentru prima dată în acest moment. Euharistia de la Cina cea de Taină a fost o realitate nouă, fiind o anticipare tainică a Jertfei de pe Golgota şi a Învierii. Este dovada că la Cina cea de Taină Hristos a trăit în mod tainic şi anticipat jertfirea Sa şi Învierea Sa, aşa cum le va trăi în Euharistia Bisericii. Învierea lui Hristos „va face nou vinul deci şi sângele Domului pe care ni-l va împărtăşi în această Taină în Împărăţia Lui care începe odată cu Biserica. Dacă Hristos nu s-ar fi răstignit şi n-ar fi invita nu ar fi fost posibilă Cina cea de Taină şi Euharistia. Hristos trăieşte la Cina cea de Taină anticipat şi tainic moartea Sa pe cruce, dar şi moartea tainică de după aceea”. Dacă la Cina cea de Taină a avut loc întemeiere a Tainei în sine, nucleul sau sâmburele ei originar, formele externe de manifestare provin dintr-o adâncă vechime, continuând o tradiţie şi un ritual inspirat din Vechiul Testament, legându-se de revelaţia primordială şi de începuturile istoriei mântuirii. Cu alte cuvinte, Mântuitorul la Cina cea de Taină a investit cu o nouă semnificaţie şi o nouă realitate două acte ce aparţin familiei iudaice.

La Cina cea de Taină Hristos S-a dat pe Sine -în Trupul şi Sângele Său- ca hrană mântuitoare prin care se săvârşeşte unirea cu El. El nu a făcut aceasta într-un act unic, ci a hotărât să se facă „întru pomenirea Lui”, deci pentru toate timpurile. Dându-le ucenicilor să mănânce pâinea şi să bea vinul ca pe însuşi trupul şi sângele Său, „El se înfăţişa nemijlocit ucenicilor Săi în trup şi sânge, iar pâinea şi vinul au putut să fie numai un mod aparte al gustării Însuşi Preacuratului Trup şi Sânge al lui Hristos. Hrana euharistică a fost pe deplin identificată cu acest Trup şi Sânge, aşa că ucenicii în adevăr, în realitate s-au împărtăşit cu acest trup şi sânge”. Înțelesul dat de Hristos împărtășirii întemeiate la Cina cea de Taină a fost greu de înțeles pentru mulți care au intrat la început în contact cu creștinismul. Spre exemplu, în timpul Sfîntului Iustin Martirul și Filosoful (și nu numai), creștinii erau acuzați de antropofagism, adică consumul de carne umană în cadrul Euharistiei. Bineînțeles, acuzația însemna o interpretare eronată a ospățului liturgic. De aceea, Sf. Iustin dă lămuriri și prezintă câteva aspecte despre Sf. Litrughie din timpul său. Descrierea realizată de Sfantul Iustin are o valoarea excepțională pentru cunoașterea liturghiei creștine. Este cel mai vechi părinte bisericesc care prezintă o schiță a rânduielii euharistice, și foarte important, el nu exprimă părerea sa personală, ci practica Bisericii din vremea sa. Tot de la Sfantul Iustin avem confirmarea existenței unei epicleze, și el este cel ce incearcă o explicare a prezenței reale a lui Hristos în Euharistie.

La Cina cea de Taină Hristos „a anticipat şi identificat biruirea păcatului, şi a întrupat-o în pâinea şi vinul euharistiei. Astfel, dintr-o anumită perspectivă se poate vorbi de un caracter sacrificial al Cinei de Taină. Cina cea de Taină a fost cu adevărat un sacrificu tocmai pentru că a a anticipat jertfa de pe Golgota a lui Hristos: „Iisus nu viza doar o idee despre moartea Sa; El a vizat moartea Sa ca sacrificiu efectiv, şi l-a identificat cu lucrul care se întâmplă când a luat pâinea şi vinul, a rostit cuvintele de instituire, a reamintit semnificaţia sacrificiului pascal şi le-a spus ucenicilor Săi să facă precum El[…]. Prin acţiunea Sa, Hristos n-a realizat doar taina euharistiei ci şi sacrificiul euharistiei, întru-cât ceea ce a făcut la Cina cea de Taină a întruchipat ceea ce urma să facă dându-şi viaţa pentru păcătoşi. Iisus a identificat sacrificiul morţii Sale în aparenţa acţiunii interprinse la Cina cea de Taină”. Astfel, Cina cea de Taină este momentul în care Hristos prefigurează în chip nesângeros jertfa sângeroasă pe care avea să o aducă pe Golgota; El pune nu numai temelia cultului creştin, prin înstituirea Sfintei Euharistii, ci şi materia ei, pâinea şi vinul, instituind totodată şi formele principale ale noului cult, ritualul euharistic. Hristos nu îşi vede patimile ca pe o tragedie, ci ca pe un act ce încununează lucrarea Sa, act prin care Îşi varsă sângele ca pe o jertfă de răscumpărare veşnică şi posibilitate a vieţii veşnice.

În concluzie, putem afirma faptul că Cina cea de Taină, chiar dacă nu este un ospăţ mesianic propriu-zis, este o anticipare a acestuia, o arvună a ospăţului din Împărăţia lui Dumnezeu, și momentul de fundament pentru ceea ce va deveni apoi Sfânta Liturghie- rugăciunea atotcuprinzătoare a Bisericii și sursa unității și puterii duhovnicești a credincioșilor.