Episcopul Petroniu despre experienţa Covid: Cum arată 24 de zile la terapie intensivă (II)

„Cât timp am stat la terapie intensivă nu am dormit în nicio noapte mai mult de o oră sau două. Au fost nopți în care nu m-am odihnit absolut deloc”, retrăiește Episcopul Sălajului experienţa de la ATI. „Realitățile de acolo, precum și tratamentul în sine, au constituit pentru mine un adevărat calvar”.

 

Nu a fost intubat, însă cele 24 de zile petrecute la terapie intensivă, în urma infectării cu noul coronavirus, au fost cele mai lungi din viaţa sa. „Au reprezentat pentru mine un fel de iad pe pământ”.

 

Primele zile de spitalizare sunt doar amintiri şterse, deoarece a fost internat cu o oarecare întârziere, crezând că se va vindeca acasă. Lipsa oxigenului cauzată de boală l-a făcut să reţină vag primele zile din spital.

 

„Ce s-a întâmplat însă după aceea îmi este foarte viu în memorie”, spune Preasfințitul Părinte Petroniu care a fost de acord să ne povestească greutatea zilelor de la ATI.

 

În secțiile de terapie intensivă sunt îngrijiţi pacienții cu funcții alterate sau cu organe lezate care le pot pune viaţa în pericol.

 

Helmet-ul, CPAP-ul şi oxigenul

Virusul COVID-19, ca și alte virusuri respiratorii înrudite, intră în organism pe cale aeriană. Astfel, aparatul respirator este cel mai expus. De acolo apar tot felul de complicaţii, iar pacienţii devin dependenţi de aparatura medicală. Cum a fost şi cazul Episcopului Sălajului.

 

„Plămânii mei, care au fost afectați în proporție de 80%, nu pompau suficient oxigen pentru a-mi satura toate organele trupului, de aceea, cât timp am fost internat la terapie intensivă, am folosit pe rând, 24 de ore pe zi, trei aparate diferite care îmi furnizau oxigenul necesar funcționării normale a organismului”, explică Preasfinţia Sa.

 

Primul aparat folosit a fost Helmet-ul, un fel de cască ce impunea pacientului să stea întins pe spate.

 

„Helmet-ul semăna cu masca unui apicultor și era trasă din creștetul capului în jos, până la gât, unde era strânsă, pentru a nu permite oxigenului să iasă afară. Avea în fața gurii două orificii închise, care se puteau deschide pentru a bea apă dintr-un pahar, cu paiul”. Primirea alimentaţiei devine, în cazul utilizării acestui aparat, o muncă în echipă. „În zona obrazului drept Helmet-ul avea un fel de ușiță, pe unde primeam mâncarea cu lingurița”.

 

Al doilea aparat de oxigen se numea CPAP (Continuous Positiv Airway Pressure – Presiune pozitivă continuă în căile aeriene) și era folosit uneori ziua, dar în special noaptea. Aparatul trimite un flux constant de presiune prin căile aeriene în gât, pentru a se asigura că rămân deschise în timpul somnului.

 

„Acesta se aplica pe fața pacientului, din partea de sus a frunții, de unde cobora pe obraji până la bărbie. În general CPAP-ul era mai mic decât capul bolnavului și pentru ca oxigenul să nu iasă afară, aparatul era strâns în spatele capului cu niște curele elastice, care după o perioadă de timp provocau durere”.

 

Poziţia de somn recomandată pentru oamenii care au probleme respiratorii este pe burtă sau, eventual, pe o parte. De regulă, în timpul nopţii se dormea pe burtă, cu CPAP-ul pe față.

 

„Ochelarii” constituiau cel mai comod aparat de oxigen, îşi reaminteşte ierarhul.

 

„Acesta consta dintr-un tub care avea două canule sau tubulețe găurite la capăt, care se introduceau în nările pacientului. Era foarte confortabil pentru că nu încurca cu nimic la vorbit, la servitul mâncării sau la băutul apei”.

 

”În caz de boală și suferință nu există demnitate

Pentru cele 24 de zile, patul spitalului a fost pentru ierarh nu numai locul de odihnă, ci, realmente, un întreg univers pe care nu avea voie să-l părăsească. Fizic, cel puţin. Rugăciunea îi oferea o libertate duvovnicească, în rest era ţintuit în acel loc.

 

„În cazul meu eram legat de el (pat – n.r.) prin tubul și aparatul de oxigen, prin perfuzii, prin senzori și prin pulsoximetru”.

 

Dacă în lupte soldaţii se folosesc de armură, în lupta cu boala pacienţii au înlocuit zalele din oţel cu branule, senzori şi tuburi.

 

„Printr-un tub legat la rețeaua de oxigen a spitalului, atașat de un aparat, primeam oxigen. În fiecare mână aveam câte o branulă, iar prin niște tuburi, curgeau, aproape în permanență, perfuzii, care erau prinse de două stative. Pe piept aveam lipiți mai mulți senzori, care comunicau, prin niște fire, cu un monitor, iar pe unul din degete aveam în permanență un pulsoximetru, care, la rândul lui, era atașat de monitor, pentru a-mi arăta saturația de oxigen”.

 

Faptul că pacienţii depind de pat, precum slăbănogul din evanghelie, are o consecinţă pe care multă lume nici măcar nu o ia în calcul. „La terapie intensivă nu există baie, nici măcar chiuvetă, însă igiena corporală nu poate lipsi”, spune PS Petroniu.

 

Aspectele care ţin de igiena pacienţilor cad în grija angajaţilor spitalului şi nu sunt deloc uşoare, nici pentru cei care oferă asistenţă, dar nici pentru bolnavi. „Toate aceste realități m-au făcut să înțeleg că în caz de boală și suferință nu există demnitate”.

 

Clipele de neconceput din spital cauzate de suferinţele fizice şi psihice au fost depăşite şi cu ajutorul personalului medical. „Își făceau cu dedicație meseria şi cu profesionalism”, spune ierarhul reamintind „mediul extrem de periculos” în care activează riscându-și în fiecare zi propria sănătate sau chiar viața.

 

„Pentru acest fapt îi admir sincer, le mulțumesc și Îl rog pe Bunul Dumnezeu să-i ocrotească și să-i răsplătească”.

 

”Abia așteptam să se facă ziuă

Dependenţa nu era doar de aparate, ci şi de asistenţii medicali şi de medici. Cele mai simple activităţi pe care un om în putere le face singur, devin imposibile fără ajutor pentru un pacient aflat pe secţia de terapie intensivă. Pregătirea pentru perioada nopţii se transforma într-o muncă laborioasă care presupunea organizarea perfuziilor şi a branulelor. Iar somnul era un lux.

 

În timpul nopţii, trebuia să se mişte cât mai puţin pentru a nu se deconecta de la aparatura medicală, în special de la aparatul de oxigen. În majoritatea cazurilor era forţat să doarmă pe burtă, cu mâinile înţepenite. Era, practic, o statuie vie.

 

„Când trebuia să fiu așezat în pat, aveam nevoie de două sau trei asistente ca să mă ajute. Dacă ziua stăteam în șezut pe marginea patului (aceasta fiind o poziție bună pentru plămâni), cu fața spre geam, tubul cu oxigenul, precum și perfuziile erau prinse de stativul din partea respectivă a patului, însă firele senzorilor și a pulsoximetrului erau atașate de monitor, care se găsea în cealaltă parte a patului”.

 

„Aceasta însemna că perfuzia pentru mâna stângă rămânea pe stativul din partea stângă a patului, în timp ce perfuzia pentru mâna dreaptă trebuia mutată pe stativul din dreapta patului, lângă monitor, iar de fiecare dată tuburile și firele se încurcau. După ce erau descurcate eu mă întindeam pe burtă, ținând antebrațele destul de aproape de cap și nu le puteam mișca decât câțiva centimetri, pentru că altfel riscam să îmi smulg branulele. După o noapte petrecută în această poziție ambele mâini îmi erau amorțite, iar de câteva ori, din neatenție, mi-am desprins branulele, pierzând sânge”.

 

Noaptea era mai mult un chin, decât o perioadă de odihnă. „De pe la 3-4 dimineaţa abia așteptam să se facă ziuă”, îşi reaminteşte părintele episcop.

 

Dimineaţa veneau infirmierele de rând care îl ajutau să îşi înceapă programul de recuperare.

 

„Fiind pe burtă trebuia să fiu întors pe spate, ceea ce însemna că perfuziile, cu tuburile lor, trebuiau mutate de pe un stativ pe celălalt. Unii senzori se desprindeau peste noapte și firele lor se încurcau cu tuburile perfuziilor și al pulsoximetrului, iar infirmierele care încercau să le descurce reușeau, dar alteori îmi smulgeau din greșeală câte o branulă”.

 

După trei-patru zile petrecute la terapiei intensivă, Episcopul Petroniu a început să se simtă mai bine. Acum este în afara oricărui pericol, însă medicii i-au transmis că recuperarea va dura cel puţin şase luni de la externare.

În ultimul material, Preasfinţia Sa va vorbi despre recuperare, despre duritatea tratamentului pentru Covid-19 şi despre durerile sufleteşti resimţite în salonul de spital.

Foto credit: Episcopia Sălajului

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *