Părintele vicar al Episcopiei Sălajului, Ionuț Pop: „Postul, școală a pocăinței, a rugăciunii și a milosteniei”

Ionuț Pop, vicarul eparhial al Episcopiei Sălaj și preot paroh la Biserica Ortodoxă „Sfântul Nicolae” din Zalău (str. Crasnei) explică tuturor sălăjenilor tainele Postului Sfintelor Pași, care este o perioadă de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului.

Vom reda integral expunerea părintelui Ionuț Pop despre Postul Sfintelor Paști:

„Postul Sfintelor Paşti este o perioadă de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului, un urcuş interior spre înviere. Nu este vorba de un urcuş spaţial, ci este vorba de un urcuş interior, spiritual, de o ridicare a noastră din starea de păcat în starea de pocăinţă, de împăcare cu Dumnezeu şi de reorientare adică refacerea legăturii noastre de viaţă şi iubire cu Dumnezeu.

Perioada Postului Sfintelor Paşti a fost, la începutul creştinismului, una mai scurtă; A fost nevoie ca această perioadă să fie una mai lungă, pentru că, odată cu libertatea dată creştinismului, în anul 313, de către împăratul Constantin cel Mare, prin Edictul de la Mediolan (Milan), au intrat în Biserică foarte repede şi fără pregătire mulţi păgâni.  Biserica a trebuit să organizeze o şcoală duhovnicească de intensă şi profundă pregătire a celor care deveneau creştini. Această şcoală a fost organizată pe o perioadă de 40 de zile înainte de săptămâna Sfintelor Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De aceea, cele 40 de zile ca şcoală de pregătire a celor ce se pregăteau pentru a primi Botezul, plus o săptămână – Săptămâna Sfântă şi Mare dinaintea Paştilor – formează postul de şapte săptămâni. Deci, postul propriu-zis al Paştilor este de 40 de zile, dar nu se termină după 40 de zile, ci se intensifică în ultima săptămână, când postirea devine cea mai aspră şi este însoţită de meditaţie profundă asupra Ptimilor Domnului Hristos.

Pregătirea pentru sărbătoarea Învierii este, în primul rând, o activitate intensă a sufletului ca lucrare de pocăinţă, de curăţire de păcate, de luminare a sufletului prin harul dumnezeiesc. In perioada Postului Mare, limbajul şi veşmântul liturgic al Bisericii se schimbă pentru a chema şi ajuta sufletul şi trupul în starea de pocăinţă. Întreaga Biserică respiră duhovniceşte în ritmul unei rugăciuni scurte şi intense: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!”. Prin acest „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!”, noi recunoaştem că singuri nu putem face nimic pentru mântuirea noastră; că întreaga noastră mântuire, adică dobândirea vieţii veşnice, depinde, mai întâi de toate, de mila lui Dumnezeu. Când omul începe să realizeze că este creştin numai atât cât trăieşte în relaţie sau comuniune cu Hristos, atunci el poate birui ispitele care-i vin în gând, în cuvânt sau în faptă. Această rugăciune devine legătură şi coloană nevăzută, dar reală, între noi şi cer. Noi unim această rugăciune de invocare a milei lui Dumnezeu cu credinţa că numai Hristos Domnul, Cel ce a biruit păcatul şi moartea, poate să ne aducă în suflet Taina şi Lumina învierii, adică izbăvirea de păcat, de moarte şi de iad. Deci, rugăciunea Bisericii în această perioadă este în primul rând rugăciune de pocăinţă, de ridicare, de înnoire. Cântările Triodului spun că uşile pocăinţei sunt uşile mântuirii: „Uşile pocăinţei, deschide-mi-le!”. Uşile pocăinţei fiind uşile împărăţiei lui Dumnezeu, nimeni nu se poate mântui fără pocăinţă. De aceea, Părinţii Bisericii au fost în primul rând oameni ai pocăinţei şi ei au învăţat Biserica întreagă că fără pocăinţă nu există mântuire. În societatea secularizată a slăbit mult conştiinţa păcatului. Ca atare, slăbeşte şi practica pocăinţei, iar unde nu mai este pocăinţă nu mai este nici dor de sfinţenie, nici dor de rugăciune..

Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu sau, mai precis, este unirea minţii şi a inimii omului cu Dumnezeu spre starea de rugăciune.. Mântuitorul Hristos ne-a arătat că trebuie să-L rugăm cu credinţă puternică, El fiind singurul izvor de ajutorare şi ajutorul ultim, care se dăruieşte când nimeni din lumea aceasta nu mai poate ajuta. Rugăciunea unită cu postul devine izvor de pace şi de împăcare, este o mare binefacere. Experienţa Bisericii arată că rugăciunea este izvor de pace, de liniştire. Lucrurile şi problemele acestei lumi adesea ne tulbură şi ne risipesc, însă rugăciunea ne adună, ne uneşte cu Dumnezeu şi ne ajută să nu ne legăm excesiv de lucrurile limitate şi trecătoare ale lumii. De aceea, Sf. Ioan Gură de Aur spune că „dacă vrei ca rugăciunea ta să fie ascultată mai bine, dă-i două aripi: postul, de-o parte, şi milostenia de cealaltă parte”. Rugăciunea are aripi către cer dacă este însoţită de post, de milostenie.Astfel, Postul Paştilor este şi o șansă de a învăţa ce este milostenia. Când oferim ceva altora, cu dragoste frăţească dezinteresată, primim în schimb o lumină tainică în sufletul nostru. Toate faptele bune pe care le-am făcut în viată revarsă lumină harică în sufletul nostru.

În ziua de astăzi postul a slăbit foarte mult. Reflexul nepostirii este evident: s-au înmulţit patimile, dezordinea, ura, stresul. Poate de aceea trebuie să facem un efort  ca în post să vedem chipul lui Dumnezeu în fiecare om, lumina din el. Făcând acestea, înmulţim faptele de milostenie, de iertare, ne vindecăm de patimile egoismului, ne curăţim pe noi înşine şi ne pregătim pentru Înviere”, dr. pr. paroh Ionuț Pop – Vicar Eparhial al Episcopiei Sălaj.